Prăjiturici şi alte dulciuri.

Archive for the tag “viorel ilisoi”

Viorel Ilisoi in vizita la Prajiturici

263867_10150219233081890_610041889_7493646_4590109_n

Azi am un oaspete pe cinste si un prieten din vremurile cand credeam ca scriu poezie. Da, au fost vremuri din astea, cand versurile ocupau un loc important in inima mea.  In acea perioada am cunoscut oameni minunati pe care-i port in suflet. Chiar daca pare ca i-am uitat , nu este asa.

Cea mai vie amintire legata de Viorel Ilisoi are legatura cu rasul si cu poezia. Cred ca se intampla in anii 93-94 , iar noi tineri poeti ai pamantului moldav (Viorel Ilisoi, Dan Lungu, Cerasela Stosescu, Ana Maria Zlavog , eu….si cred ca mai era cineva) am fost invitati la Constanta de catre Marin Mincu.Povestea e lunga , dar ce imi amintesc cel mai bine este …rasul. De putine ori, in viata mea am ras atat! Are Ilisoi un umor de razi cat te tin balamalele…deci imaginati-va  cam cat am ras, pret de un drum dus -intors  Iasi -Constanta!!!

Jurnalistul Viorel Ilisoi are intr-un buzunar rasu’  iar in celalalt plansu’. Va invit sa intrati pe blogul lui http://www.viorelilisoi.ro/  unde veti descoperi  povesti adevarate si  un om de valoare.

Azi discutam despre chestii ce au legatura cu mancarea, poezia si copilaria 🙂

1.Ai avut o copilărie nu tocmai fericită. Există vreun fel de mâncare din copilărie după care tânjești?

– Nu am nostalgii culinare din copilărie. Îmi plăceau mult colțunașii cu brânză, îmi plac și acum, mănânc de câte ori mi-e poftă, deci nu le duc dorul. Mai degrabă tânjesc după atmosfera zilelor când se făceau colțunași acasă. Se turau motoarele unei adevărate industrii domestice: mama pregătea umplutura și frământa într-o covată cam cât sunt acum căzile de baie prin apartamente – mi-o amintesc intrând cu mâinile până la umăr în aluat, mâinile albe de la făină, nu mai știai unde se termină și unde încep mâinile ei, parcă era ea însăși făcută dintr-un aluat alb și dulce, însuflețit… Fetele mai mari tăiau foile de aluat și umpleau pătrățelele cu brânză. Fetele mai mici lipeau colțunașii. Le făceau margini frumoase, zimțate, cu furculița. Noi, mai mititei, căram coceni, puneam pe foc la cuptiorașul din curte.

Colțunașii erau un eveniment al întregii străzi. Eram mulți copii în familie, dar mai veneau și verișorii și copii din vecini, vedeai hoardele cum vin de-acasă cu lingurile în mâini și împresoară cuptiorașul, gata de asalt. Focul duduia, fumul rupea burlanul, colțunașii clocoteau într-un tuci uriaș. Bietul cuptioraș de lut căpăta deodată alura și frenezia unei locomotive cu aburi gata-gata să o ia din loc și s-o taie în lume prin fundul grădinii.

Când era gata prima șarjă, doi inși mai vânjoși răsturnau ceaunul într-un lighean pus pe jos, în ogradă, pe o pătură.  Se declanșa atacul. Pornea o bătălie adevărată pentru accesul la colțunași, cu linguri peste mână și peste cap. Vânătăile țineau uneori și până la următoarea tură de colțunași, peste două-trei săptămâni – fie la noi, fie la vecini. Nu vă puteți închipui ce hărmălaie era acolo! Vreo cinșpe-douăzeci de inși, copii și oameni mari, tropăiau în jurul ligheanului, plus zdrăngănitul lingurilor în lighean, plânsul celor mici, rămași pe de lături, cu mucii până la brâu, pocnetul strujenilor în foc, țipetele celor mari să se facă liniște. Și, peste toate, găgăiala gâștelor speriate.

Cei mai ofensivi se săturau primii. Ceilalți își lingeau lingurile pe margine, nu îndrăzneau să intre în învălmășeală. Abia la al doilea sau la al treilea ceaun ne săturam toți. Stăteam cu burțile în sus pe sub copaci, incapabili să ne mai mișcăm de atâta mâncare.

Odată, îmi amintesc, un văr de-al meu a mâncat atât de lacom și de mult, că pocnea. L-au ținut toată ziua într-un butoi cu apă de ploaie, până la gât, să-l sugă apa la burtă. Noroc că plouase cu câteva zile înainte. Dacă, Doamne-ferește, halea colțunași pe vreme de secetă, putea să moară!

Erau vremuri de belșug. Se făceau mâncăruri somptuoase și bune la toate sărbătorile de peste an, nu ca acum, doar la Paști și la Crăciun. Dar cozonacii, alivencile, pasca, fripturile, găluștile, răciturile aveau rânduiala lor la mâncat, era o anume solemnitate. La colțunași însă era buluceală, isterie, concurență, era ca-n junglă. Și nouă ne plăcea asta, chiar dacă nu scăpam de cucuie toată vara.

Pe urmă, la casa de copii îmi plăceau budinca de macaroane cu brânză, musacaua de cartofi cu carne, plăcintele cu brânză, făcute  chiar acolo, din alea cu vârticuș – de observat că toate sunt mâncăruri făcute la cuptor. Nici de astea nu mi-e dor fiindcă am tot mâncat pînă acum, au făcut parte din meniul meu obișnuit.

La cămin am mai mâncat și bătaie, dar nici după asta nu tânjesc.

2. În momentul de față ești la dietă (nu-i secret) și cred că este un demers nu tocmai usor. Ce mănânci cel mai des acum?

– Nu e secret. Când intru eu la dietă, brusc sunt invitat pe chestia asta la radio, la televiziune, diverse publicații îmi cer interviuri. Din păcate, doar cu ocazia asta. Cred că ar trebui să slăbesc mai des.

Acum mănânc tot ce mâncam și înainte – în afară de grăsimi, dulciuri și prăjeli (excepție fac răbdările prăjite). Doar că nu mai înghit un pui la o masă, ci în câteva zile. E o dietă pe bază de foame și de speranță. Plus sport. Mai-puținul de acum este singurul antidot al prea-multului dinainte. Nu cred în dietele minune, vândute pe internet, care îți promit că mănânci până nu mai poți și slăbești.

Cel mai mult regret slănina afumată. Dacă ar fi existat meseria asta, m-aș fi făcut mâncător de slănină afumată. Cu ceapă de apă și cu pâine la țest. Aș fi luat premii, aș fi fost un profesionist respectat.

3. Pentru mine fructele si legumele au o poezie aparte. Pentru tine care sunt cele mai lirice ?

         – Și pentru mine la fel. Sunt pline de poezie. Probabil de asta nu mai scriu versuri de vreo douăzeci de ani: a fost suficient să încep să mănânc legume și fructe, mi-au asigurat ele necesarul de poezie. Dacă-ți amintești, în vremile trecute, când scriam amândoi versuri și mergeam la cenacluri prin Iași, eram carnivor și evitam apa potabilă. Atunci nu-mi ajungea poezia mea, o citeam și pe-a altora.

Cele mai bune fructe sunt fructele de mare. Dar nu le mănânc fiindcă mi-e milă de ele. Sunt de privit, nu de mâncat. Îmi place cum arată și fructul de kiwi în secțiune. E o capodoperă a naturii, un triumf al fotosintezei, artă și clorofilă. E dovada că și copacii au geniu. Este unul dintre puținele fructe pe care întâi le admir, abia apoi le mănânc. Importurile afectează negativ economia României, știm, dar importatorilor de kiwi nu le poți reproșa nimic. Par să fie niște afaceriști sensibili.

Ca să răspund totuși serios la întrebare, eu nu percep lirismul fructelor și al legumelor. Dacă-l simțeam, eram Emil Brumaru. El e un mare poet, vede poezia unde eu văd doar un aprozar, eventual și pe aprozăreasă.

4. Desertul favorit este….?
         – Ceva dulce. Orice. Dacă e dulce, e bun. Dar acum, fiind la regim, dacă e bun, e rău. Acum desertul e nimic. Mi-am procurat un cui mare, imaginar, și-mi agăț în el toate poftele. E singurul fel în care obezii ies la agățat.

5. Dacă ți s-ar solicita sprijinul pentru promovarea unei alimentații sănătoase în rândul copiilor ai accepta? Crezi că este necesară?

– E necesară, iar educația alimentară ar trebui să fie și obligatorie. Dar să vorbesc eu, obezul, despre alimentație sănătoasă, e ca și cum ai aduce fetele de pe Centură să țină predici morale în biserică. Cel mult pot fi plimbat ca ursul, în scop didactic, la gât cu o pancartă pe care să scrie: „Cine va face ca mine ca mine o să pățească”. Pot să și cânt prin metrou, alături de aurolaci: „Mamelor de la orașe/ Ce-aveți un copil sau doi,/ Nu-i lăsați să se îngrașe,/ S-ajungă ca Ilișoi!”. Fac și educație, poate îmi iese și un bacșiș, că și-așa nu am luat salariu de trei luni.
6. Un singur cuvânt despre blogul „Prăjiturici și alte dulciuri”.

– Mâncațileaș!

DSCF5545

Multumesc mult Viorel Ilisoi si promit ca fac un desert ceva mai dietetic …atunci cand vii la Iasi!

Reclame

Post Navigation